În primul rînd, apariţia vieţii pe pămînt, apoi a formelor de viaţă conştientă şi în final a omului, fiinţă dotată cu înţelepciune, imaginaţie, cu facultatea de a iubi şi cu conştiinţă. Nici un om de ştiinţă nu poate, bazîndu-se pe legile care guvernează astăzi natura, să spună cum s-au produs aceste extraordinare evenimente. Cu toate acestea, există multe dovezi vii că ele au avut într-adevăr loc.
Atata timp cat putem dovedi stiintific existenta persoanelor biblice si a unor evenimente consemnate in Biblie,putem face deductia logica ca si miracolele au fost reale.
Anumite miracole consemnate în Biblie au implicat probabil intervenţia unor fenomene naturale cum ar fi cutremure de pămînt sau alunecări de teren. Cu toate acestea, ele sînt considerate miracole deoarece s-au produs exact la momentul necesar şi astfel erau, evident, dirijate de Dumnezeu.
Ioan Botezatorul
JOSEPHUS Flavius scrie in Ἰουδαϊκὴ Ἀρχαιολογία 18,116-119 subliniază două
perspective importante referitoare la Ioan Botezătorul. În primul rând, Ioan
Botezătorul continuă să rămână în amintirea poporului iudaic mulŃi ani
după uciderea sa de către Irod Antipa, iar în al doilea rând, JOSEPHUS îl
identifică pe Ioan ca unul care „a fost numit Botezătorul” (τοῦ
ἐπικαλουµένου βαπτιστοῦ), denumire pe care o regăsim şi în Evangheliile
Sinoptice. El l-a portretizat pe Ioan ca un propovăduitor cu un imperativ
etic descris în termeni elenistici. Ioan Botezătorul este cel care proclamă şi
practică botezul care purifică omul. JOSEPHUS subliniază frământarea
produsă de învăŃătura lui Ioan care îl va determina pe Irod Antipa să-l
considere o ameninŃare pentru status quo-ul său socio-politic.
Portretizându-l în acest mod, JOSEPHUS oferă impresia, când interpretează
prin ochii Greco-Romani (cititorii săi), că Ioan Botezătorul este victima
circumstanŃelor politice, un martir inocent şi nefericit, care, pur şi simplu, a
dorit ca oamenii „să fie buni” şi „să-şi purifice trupurile lor”. Când acelaşi
text este citit prin ochii oamenilor simpli din primul secol palestinian,
implicaŃiile acestui portret al lui Ioan Botezătorul şi al mesajului adus de el
devin mult mai serioase, sugerând că teama regelui Antipa nu este în
totalitate nefondată, având în vedere că activitatea lui Ioan Botezătorul ar fi
putut conduce spre o „schimbare radicală”.
Agenţia de ştiri Reuters a raportat că Biserica Ortodoxă Bulgară a descoperit o parte din sfintele moaşte ale Sfântului Ioan Botezătorul. Declaraţia a stârnit curiozitatea lumii ştiinţifice internaţionale. Cercetătorii, după ce au analizat codul genetic al osemintelor şi le-au datat, au concluzionat că este posibil ca ele să aparţină „celui mai mare om născut din femeie” aşa cum a fost numit Sfântul Ioan de către Mântuitorul Hristos.
Rămăşiţele, care includ un molar şi o parte din craniu, au fost găsite în iulie 2010 într-un sarcofag de marmură în ruinele Bisericii medievale de pe Insula Sfântul Ioan, pe coasta bulgară a Mării Negre, lângă staţiunea Sozopol.
Profesorul Tom Higham de la Acceleratorul de Particule de Radiocarbon al Universităţii din Oxford, unul dintre cele mai avansate laboratoare ştiinţifice care dateată materiale arheologice,este ateu, a spus că este imposibil să spui dacă într-adevăr sunt moaştele Sfântului Ioan, însă că deopotrivă e imposibil să spui că nu sunt ale lui.
Arheologul de la Oxford, Georges Kazan, care a scris teza sa de doctorat despre mişcarea moaştelor în secolele 5-6 a spus că există evidenţe istorice că moaştele de la Sveti Ivan sunt autentice.
Una dintre dovezi este o cutie din tuf vulcanic pe care este scris numele Sfântului Ioan în greacă veche. Cutia este autentică. Tuful provine din Capadocia, şi aceasta era ruta pe care au venit sfintele moaşte din Ţara Sfântă la Constantinopol, unde împăraţii bizantini le-au aşezat cu cinste în biserici.
Una dintre evidenţele ierarhilor bulgari care susţin cu tărie autenticitatea moaştelor sfinte este că, dacă acestea ar fi un fals, ele ar fi aparţinut unui om din evul Mediu şi probabil din zona Mării Negre, nicidecum din secolul I şi din Orientul Mijlociu. Este imposibil, şi probabil şi pentru falsificatori, să găseşti rămăşiţe umane din secolul I.
Minunile sunt întreţesute în fibra întregii
cărţi a Faptelor Apostolilor. Iată câteva
dintre cele mai importante:
Darul miraculos al vorbirii în limbi (2:4;
10:46; 19:6).
Vindecarea ologului de la poarta templului (3:7).
Moartea năpraznică a lui Anania şi Safira, în semn de judecată asupra lor (5:5,10).
Izbăvirea apostolilor din închisoare
(5:19).
întâlnirea lui Saul cu Cristosul Glorificat
(9:3-6)
Vindecarea lui Enea de către Petru
(9:34).
învierea Doreai (9:40).
Vedenia lui Petru, cu faţa de masă ce s-a
coborât din cer (10:11).
Izbăvirea lui Petru din închisoare (12:7-
10).
Uciderea lui Irod de către un înger
(12:23).
Orbirea vrăjitorului Elima, în semn de
judecată (13:11).
Vindecarea unui olog de către Pavel la
Listra (14:10).
întremarea lui Pavel, după ce fusese
împroşcat cu pietre la Listra (14:19, 20).
Vedenia avută de Pavel, cu omul din
Macedonia care a cerut ajutor (16:9).
Scoaterea de către Pavel a duhului rău
din fata de la Filipi (16:18).
Izbăvirea lui Pavel şi a lui Sila din închisoarea de la Filipi (16:26).
învierea de către Pavel a lui Eutih
(20:10, 11).
Profeţia lui Agab (21:10, 11).
Izbăvirea lui Pavel de muşcătura unei
vipere pe insula Malta (28:3-6).
Vindecarea tatălui lui Publius de febra sa
(28:8).
Vindecarea bolilor altora (28:9).
Pe lângă acestea, se spune că apostolii au
făcut semne şi minuni (2:43). Ştefan a făcut
mari semne şi minuni între oameni (6:8);
Filip a făcut minuni şi semne (8:6, 13);
Barnaba şi Pavel au făcut semne şi minuni
(15:12); iar Dumnezeu a săvârşit miracole
prin mâinile lui Pavel (19:11).
Potopul lui Noe
Brown, care este director al Centrului Ştiinţific pentru cercetarea creaţiei din Phoenix, prezintă o teorie a potopului care contrazice teoriile care dau pământului vârsta de miliarde de ani.Brown prezintă o teorie numită „teoria hidroplăcilor” (hydroplate theory), care foloseşte fosilele descoperite (cu vârsta de aproximativ 5.000 de ani), ca argument pentru potopul descris de Biblie în cartea Genezei. În sprijinul argumentaţiei sale, Brown mai aduce şi nivelul mărilor şi oceanelor, care înainte de potop era aproximativ jumătate faţă de cel de acum.
Brown explică potopul ca o inundaţie globală, cauzată atât de ploaie cât şi de o erupţie a apelor de adâncime. Teoria spune că, la început, suprafaţa pământului era un înveliş subţire, care separa apele de la suprafaţa pământului de cele din interior, aşa cum menţionează şi versul 7 din Geneza 1: „Şi Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii.”
Din punctul de vedere al autorului narațiunii, era global. Însă perspectiva lui era umană și el înțelegea doar regiunea Mesopotamiei ca fiind lumea pe care o cunoștea. Dintr-o perspectivă modernă, cu adevărat globală, nu era întreaga planetă.
Stiinţa e cea care ne ajută să înţelegem unele fenomene geologice din Biblie. De exemplu, pentru că versetele biblice despre potop erau destul de categorice, oamenii credeau că a fost global. Însă, acum că ştiinţa a evoluat, nu mai e niciun motiv să credem asta. Întrebarea care apare nu e despre veridicitatea Genezei, ci mai degrabă despre înţelegerea şi interpretarea ei. Pentru că există dovezi ale unui potop uriaş în Mesopotamia pe vremea aceea, aşa că, chiar şi pentru atei, părţile despre potop ar putea fi folosite ca referinţă istorică, una dintre multele care vorbesc despre un potop enorm în acel loc.
Formațiunea Durupinar este situată în Doğubayazıt, în provincia Ağrı, Turcia, și a fost considerată ca fiind potențialul „loc de odihnă” al bărcii biblice încă de când a fost identificată în 1956.
Asta pentru că are o scobitură neobișnuită care pare că ar fi putut fi făcută de ceva mare și în formă de arc.
Echipa, formată din cercetători turci și americani, a analizat mostre de rocă și de sol despre care se crede că ar conține rămășițe ale vasului. Potrivit cercetătorilor, solul prezintă semne de materiale argiloase și substanțe marine din perioada cuprinsă între 5.000 și 3.000 î.Hr.
Acest lucru, a susținut Faruk Kaya, prorector și profesor la Universitatea Ağrı İbrahim Çeçen, arată că a existat activitate umană în munți în perioada în care se presupune că a avut loc potopul biblic.
„Se știe că potopul profetului Noe a avut loc în urmă cu 5.000 de ani”, a declarat Kaya pentru Daily Mail. „Iar în ceea ce privește datarea, am descoperit dovezi ale vieții și în această regiune. Acest lucru a fost dezvăluit în rezultatele de laborator”.
Un grup de studenţi de Universitatea din Leicester a decis să soluţioneze această dispută.
Pentru a calcula flotabilitatea arcei, studenţii au fost nevoiţi să determine masa şi volumul navei biblice. Pentru că este o unitate de măsură ieşită din uz, care nu a fost standardizată, cotul – egal cu distanţa dintre cot şi încheietura palmei, sau vârful degetului mijlociu, după unele surse – nu are o valoare unanim acceptată. Studenţiii şi-au bazat calculele pe dimensiunile propuse de Whitcomb şi Morris, care au propus cea mai mică valoare a cotului, 44.5 centimetri, pentru a demonstra că, şi în această situaţie, arca ar fi fost suficient de spaţioasă. Din cauza faptului că lemnul de gofer este un material de construcţie necunoscut în prezent, iar densitatea acestuia este importantă pentru determinarea masei corabiei fără încărcătură, studenţii au decis să utilizeze chiparosul ca substitut, aceasta fiind varianta preferată de cele mai multe traduceri. Masa totală a animalelor a fost calculată folosind tot o estimare a lui Whitcomb şi Morris, care susţineau că dimensiunea medie a vieţuitoarelor de pe arcă ar fi egală cu cea a unei oi, aşa că ecuaţia s-a bazat pe masa medie a exemplarelor din rândul ovinelor, 23.4 kilograme.
„Concluzia noastră este că nava ar fi putut să susţină 2,15 milioane de oi fără să se scufunde, deci, cel mai probabil, ar fi putut să găzduiască toate speciile de animale„, spune Thomas Morris. El recunoaşte însă că ecuaţia a demonstrat doar că o corabie de asemenea dimensiuni, care ar transporta o astfel de încărcătură, nu s-ar scufunda. Dacă cele 35.000 de exemplare de vertebrate, plus echipajul ar încăpea într-o arcă de 133 de metri lungime „e o problemă separată”, spune el.
Sodoma si Gomora
Un studiu publicat de prestigioasa revistă Nature leagă relatarea biblică a pedepsei Sodomei şi Gomorei (şi eventual a distrugerii zidurilor Ierihonului) cu distrugerea unui sat la nord de Marea Moartă de un obiect plouat din cer, un asteroid mic sau mai probabil o cometă (ori un fragment al acesteia), care a avut loc în jurul anului 1.600 î.Hr. C. în oraşul care acum este cunoscut sub numele de Tall el-Hammam, Iordania.
După 15 ani de săpături, un grup de 21 de oameni de ştiinţă din Statele Unite, Canada şi Republica Cehă au ajuns la o concluzie susţinută de date solide: Tall el-Hamman a fost rapid distrus de un obiect care a venit din spaţiu, similar cu cel care în 1908 a provocat mari devastări în zona Tunguska din Siberia.
Arheologii, geologii, geochimiştii, geomorfologii, mineralogii, paleobotanicii, sedimentologii, experţii în impact cosmic şi medicii au găsit dovezi care nu pot fi explicate prin incendii, erupţii vulcanice sau cutremure, variantele de până acum.
Într-un strat de 1,50 metri grosime există dovezi de cenuşă, rămăşiţe carbonizate, metale, ceramică şi cărămizi lichefiate: niciun foc, nici măcar cel mai cumplit, nu este capabil să topească cărămizile, decât dacă atingi temperaturi de 1.500 de grade. În plus, s-au găsit microdiamante şi boabe de cuarţ cu structuri datorate presiunilor ridicate, tipice zonelor afectate de unde de şoc intense.
Puterea exploziei este egală cu cea a mii de bombe atomice precum cea din Hiroshima. Oricine se uita în direcţia exploziei în acel moment a fost orbit instantaneu de fulger.
Ce a mai rămas astăzi din Sodoma și Gomora?
De fapt, nu a rămas nimic, arheologii nu au găsit nicio urmă a celor două cetăți, cu toate că au căutat chiar și pe fundul Mării Moarte, cu ajutorul unui submarin. Nu a rămas decât Marea Moartă și un deșert stâncos și plin de sare rămasă după evaporarea apei. De atâta sare, întreaga zonă este neprielnică vieții. Este chiar un munte întreg de sare, Har Sdom. Cine trece pe acolo în drum spre Eilat poate vedea o stâncă de sare. Legenda spune că acestea ar fi rămășițele pământești ale Femeii lui Lot. (Figura 2) Deși fusese prevenită, ea s-a uitat înapoi [spre orașele în flăcări] şi s-a prefăcut în stâlp de sare (Geneza 19:26). Mulți se întreabă care a fost numele femeii neascultătoare. În general autorii biblici nu indică numele femeilor, dar după tradiția din Midraș, ea s-ar fi numit Irit sau Idit.
Isus
Iisus era etnic iudeu și provenea din regiunea care este acum Palestina de astăzi. Părul lui ar fi fost negru și creț, nu șaten și drept. Iisus ar fi purtat părul și barba destul de scurte. Exista tendința ca bărbile să se demodeze și apoi să revină la modă în lumea romană, de-a lungul anilor.
În timpul vieții lui Iisus, în secolul I d.Hr., a fi bărbierit era extrem de important pentru romani. Iisus ar fi avut o barbă bine întreținută. Monedele romane din epocă arată că iudeii captivi au bărbi scurte și ondulate, sugerând moda vremii.
Profesorul Joan Taylor, specializat pe originea creștinismului, spune că în secolul I d.Hr. părul lung la bărbați era considerat „ destul de nepotrivit ”. Până în secolul al IV-lea d.Hr., imaginile lui Iisus au început să-l prezinte cu păr lung.
„Dacă vor să-l conecteze pe Iisus cu noțiunea Păstorului Bun sau să facă paralele cu ideile romane despre Dionysos sau Apollo, el va avea părul mai lung; la fel, dacă vor să-l sublinieze pe Iisus ca filosof, ar avea o barbă mai lungă. Mai târziu, când avem ideea unui Hristos atotputernic ca și Creator, reprezentarea lui se aliniază cu modul în care este reprezentat Zeus sau Jupiter: cu barbă și păr mai lungi ”, explică dr. Warren.
Iisus ar fi purtat o manta groasă de lână numită himation, cu ciucuri înnodate numite tzitzit pe fiecare dintre colțuri. Doar oamenii bogați purtau haine viu colorate. Iisus ar fi purtat haine nevopsite, cu nuanțe terne. De asemenea, ar fi purtat sandale de piele.
În mod surprinzător, Biblia nu include multe descrieri ale înfățișării lui Isus.
„Iisus ar fi avut pielea măslinie, ochi căprui, la fel ca populația locală. A murit înainte de a împlini 40 de ani. Nu era bogat și ar fi petrecut mult timp în aer liber, așa că, probabil, avea niște riduri pe față. Mâinile și picioarele lui erau probabil dure și aspre ”, mai spune dr. Warren.
Se poate demonstra că Iisus Hristos chiar a umblat pe faţa Pământului acum 2.000 de ani? Fără a face apel la elementele spirituale, ar trebui ca ştiinţa să poată oferi un răspuns pentru un fenomen care are în prezent în jur de 2,2 miliarde de adepţi în toată lumea. Din păcate, însă, adevărul nu este simplu.
Vă prezentăm trei tipuri de dovezi care demonstrează existenţa lui Iisus Hristos-ca persoană în carne şi oase (dincolo de toate consideraţiile metafizice):
1. Scrierile
Intervalul de timp care se presupune că a cuprins viaţa lui Iisus, începând cu anul zero, nu a fost o perioadă în care s-au folosit prea multe forme de comunicare. Fără abilitatea de a tipări cărţi, ca să nu mai vorbim despre telefoane sau internet, dura ceva timp până când informaţia se răspândea. În ciuda limitărilor, la câteva decenii după perioada în care Iisus ar fi trăit, au început să apară menţiuni despre el în scrierile istoricilor evrei şi romani, cât şi în zeci de alte texte creştine, conform celor spuse de profesorul Simon Gathercole, savant al Universităţii Cambridge, ce este specializat pe Noul Testament, publicaţiei The Guardian.
Iată pasajul cu pricina, din scrierea lui Flavius Josephus, „Antichităţi iudaice,” în traducerea lui Ion Acsan:
În vremea aceea a trăit Isus, un om înţelept, dacă poate fi numit aievea om. El a fost autorul unor uluitoare minuni şi învăţătorul oamenilor care erau bucuroşi să afle adevărul. A atras de partea lui o mulţime de iudei, dar şi o mulţime de păgâni. Acesta a fost Hristos. Chiar dacă Pilat, din cauza acuzaţiilor aduse de fruntaşii poporului nostru, l-a ţintuit pe cruce, n-au încetat să-l iubească cei ce l-au îndrăgit de la început. Căci li s-a arătat a treia zi iarăşi viu, aşa cum au prezis profeţii trimişi de Dumnezeu, înfăptuind şi o mie de alte miracole. De atunci şi până azi dăinuie poporul creştinilor, care îşi trage numele de la dânsul.
Deşi dovezi incontestabile s-ar putea să fie imposibil de găsit, cei care se ocupă cu studiul acelei perioade consideră că a existat cineva cu numele Iisus Hristos în perioada şi în locurile pe care le ştim, spune arheologul Eric Meyers, profesor emerit în Studii iudaice la Universitatea Duke.
„Nu cunosc niciun om de ştiinţă important care să se îndoiască de existenţa istorică a lui Iisus,” a spus Meyers. „Detaliile au fost dezbătute timp de sute de ani, însă niciunul dintre cei care au credibilitate nu se îndoieşte că (n.r. Iisus) este o figură istorică.”
